De la crize la calm: cum învață copiii autoreglarea

 

Un copil care plânge, țipă, trântește ușa sau reacționează impulsiv nu are întotdeauna nevoie să fie oprit. Are nevoie să învețe ce să facă atunci când emoția devine prea puternică.

Reglarea emoțională nu înseamnă să nu fim furioși, triști sau frustrați. Înseamnă să putem recunoaște ceea ce simțim, să înțelegem ce se întâmplă cu noi și, treptat, să găsim modalități prin care să răspundem fără ca emoția să preia controlul asupra comportamentului.

Această abilitate nu apare dintr-o dată și nici nu se dezvoltă doar pentru că îi spunem copilului să se calmeze. Se construiește în timp, prin relația cu adultul, prin exemple, exercițiu și experiențe repetate. De aici începe drumul de la criză la calm: nu încercăm să eliminăm emoțiile copilului, ci îl ajutăm să învețe ce poate face cu ele.

 

Autoreglarea emoțională este o abilitate care se învață

 

Autoreglarea emoțională se referă la capacitatea de a observa, înțelege și gestiona emoțiile și comportamentele care apar în urma acestora.

Un copil care își dezvoltă autoreglarea emoțională învață, treptat, să-și recunoască emoțiile, să le înțeleagă și să găsească modalități potrivite de a le gestiona și exprima.

„Sunt foarte furios, dar pot să aleg ce fac mai departe.”

Cercetările arată că reglarea emoțională poate fi îmbunătățită prin intervenții psihologice și educaționale. O meta-analiză publicată în 2024, care a inclus 40 de intervenții din 35 de publicații și 3.891 de participanți, a identificat un efect mic spre moderat al intervențiilor psihosociale asupra reglării emoționale la copii și tineri. Printre abordările analizate s-au numărat terapia cognitiv-comportamentală, terapia dialectic-comportamentală, dar și programele adresate părinților.

Așadar, autoreglarea nu este doar o trăsătură cu care copilul se naște, ci o abilitate care se dezvoltă și se exersează.

 

De la co-reglare la autoreglare

 

Un copil mic nu are încă toate resursele necesare pentru a-și gestiona singur emoțiile intense, de aceea are nevoie de adult.

Atunci când copilul este copleșit de furie, frică sau frustrare, explicațiile lungi și cerințele de tipul „Calmează-te!” au șanse mici să funcționeze. Are nevoie mai întâi de un adult care să-l ajute să treacă prin momentul dificil.

Acest proces este numit co-reglare: adultul oferă sprijinul de care copilul are nevoie pentru a-și recăpăta echilibrul emoțional.

Procesul poate fi văzut astfel: Adultul ajută → copilul învață împreună cu adultul → copilul exersează → copilul devine treptat mai autonom.

Cercetările despre exprimarea emoțiilor în plan social, arată că modul în care părinții răspund la emoțiile copiilor poate contribui la dezvoltarea abilităților de reglare emoțională.

O revizuire sistematică publicată în 2024, care a analizat 53 de studii, a identificat asocieri între autoreglarea părinților și modul în care aceștia răspund emoțiilor copiilor, discută despre emoții și își exprimă propriile emoții. Este important de menționat că multe dintre studiile analizate au fost corelaționale, astfel încât rezultatele indică asocieri și nu demonstrează, în sine, relații cauzale.

 

Primul pas: îl ajutăm să recunoască emoția

 

Nu putem gestiona eficient o emoție pe care nu o putem identifica. De aceea, copilul are nevoie să învețe să răspundă la câteva întrebări simple:

• Ce simt?
• Cât de puternică este emoția?
• Ce s-a întâmplat înainte?
• Ce simt în corp?
• Ce îmi vine să fac?

 

Pentru copiii mici putem folosi o scală de la 1 la 10 sau culori:

Verde: sunt calm.
Galben: emoția începe să crească.
Roșu: simt că îmi este foarte greu să mă controlez.

Această abordare îl ajută să observe semnalele corpului și să intervină mai devreme. Este mult mai ușor să exerseze o strategie atunci când emoția este la 5 din 10, decât atunci când a ajuns la 10 din 10.

 

Emoția este acceptată. Comportamentul are limite

 

Una dintre cele mai importante diferențe pe care copilul trebuie să le învețe este aceea dintre emoție și comportament.

Putem spune: „Înțeleg că ești foarte furios pentru că trebuie să închizi jocul. Este în regulă să fii furios, dar nu este în regulă să mă lovești.”

Astfel, copilul primește două mesaje importante:

„Emoția ta este validă.”
„Comportamentul tău are limite.”

Furia, tristețea sau frustrarea nu trebuie eliminate, iar copilul trebuie să învețe ce poate face cu ele. În acest fel, începe să înțeleagă că nu poate controla întotdeauna emoția care apare, dar poate învăța să își aleagă răspunsul.

 

Îi învățăm strategii concrete

 

Nu este suficient să îi spunem copilului „calmează-te”. Trebuie să îl învățăm cum să o facă.

Împreună putem descoperi ce îl ajută:

• să respire lent;
• să numere până la 10;
• să facă o pauză;
• să se retragă într-un loc liniștit;
• să facă mișcare;
• să deseneze sau să scrie;
• să asculte muzică;
• să vorbească cu o persoană de încredere;
• să folosească o frază de auto încurajare: „Pot să trec și prin momentul acesta.”

 

Nu toate strategiile funcționează la fel pentru fiecare copil. Obiectivul este să îl ajutăm să-și descopere propriul repertoriu de strategii și nu să-i oferim o rețetă universal valabilă.

 

Strategiile se exersează când copilul este calm

 

O greșeală frecventă pe care mulți părinți o fac, este să încerce să-l învețe să se regleze exact în mijlocul unei crize. Atunci când emoția este foarte intensă, copilului îi poate fi dificil să asculte explicații sau să aleagă o strategie nouă. Strategiile se învață în momentele de calm, când copilul poate asculta, înțelege și exersa.

Putem transforma acest lucru într-un joc: „Hai să vedem ce putem face atunci când corpul tău începe să fie foarte agitat.”

Cu cât o strategie este exersată mai des, cu atât copilului îi poate fi mai ușor să o folosească într-un moment dificil.

 

Adolescenții au nevoie de autonomie

 

Pe măsură ce copilul crește, rolul părintelui se schimbă. În adolescență, obiectivul nu mai este ca părintele să intervină de fiecare dată când emoțiile devin intense.

Treptat, adolescentul trebuie să poată recunoaște singur: „Încep să mă enervez. Am nevoie să fac o pauză înainte să spun ceva ce voi regreta.”

În locul întrebării „De ce faci asta?”, putem încerca:

„Cum îți dai seama că începi să te enervezi?”

„Ce observi în corpul tău?”

„Ce te ajută să te calmezi?”

„Ce ai putea face diferit data viitoare?”

Astfel, adolescentul este implicat în găsirea soluției și își dezvoltă autonomia.

Îl putem învăța să parcurgă câțiva pași atunci când simte că își pierde controlul:

Observ: „Încep să mă enervez.”
Mă opresc: „Nu continui discuția acum.”
Mă reglez: „Fac o pauză și mă liniștesc.”
Revin: „Discutăm când sunt mai calm.”

Scopul este ca adolescentul să învețe să-și recunoască emoțiile, să le gestioneze mai bine și să aleagă reacții care îl ajută în situațiile dificile.

 

Părintele este și el un model

 

Copiii învață reglarea emoțională nu doar din explicații, ci și observându-i pe adulți. Dacă părintele spune că este foarte nervos în acel moment și că are nevoie de câteva minute înainte să continue discuția, atunci copilul vede cum arată o strategie de autoreglare în viața reală.

La fel de important este ca părintele să poată repara atunci când greșește: „Am fost foarte nervos și am ridicat vocea. Nu a fost o reacție potrivită și îmi pare rău.” Părintele nu trebuie să fie perfect pentru a fi un model bun. Copilul poate învăța inclusiv din felul în care adultul își recunoaște greșeala, își reglează emoțiile și repară relația.

 

Cum se dezvoltă reglarea emoțională

 

Cercetările arată că relația dintre părinte și copil are un rol important în dezvoltarea reglării emoționale. Felul în care părinții răspund emoțiilor copilului, vorbesc despre acestea și își gestionează propriile emoții poate influența modul în care copilul învață să își gestioneze emoțiile.

Studiile arată, de asemenea, că reglarea emoțională poate fi dezvoltată prin intervenții psihologice și educaționale, oferind copiilor și adolescenților strategii pe care le pot exersa și folosi în situații dificile.

Cu răbdare, sprijin și exercițiu, copilul poate învăța treptat să-și gestioneze mai bine emoțiile.

Mesajul important este însă unul încurajator: abilitățile de reglare emoțională pot fi dezvoltate și susținute.

 

Când este nevoie de ajutor specializat?

 

Este firesc ca un copil să aibă momente în care se enervează, plânge, se teme sau reacționează impulsiv. Este recomandat să cerem sprijin specializat atunci când dificultățile sunt persistente, foarte intense sau afectează semnificativ viața copilului.

De exemplu:

• crize emoționale foarte frecvente sau intense;
• agresivitate față de sine sau față de ceilalți;
• dificultăți majore în tolerarea frustrării;
• probleme importante la școală;
• conflicte familiale constante;
• anxietate, retragere sau tristețe persistentă;
• comportamente impulsive pe care copilul nu reușește să le controleze.

 

O evaluare psihologică poate ajuta la înțelegerea factorilor care contribuie la aceste dificultăți și la alegerea unei intervenții potrivite.

 

Scopul: mai multă autonomie emoțională

 

Reglarea emoțională se construiește prin relație, modelare, exercițiu și repetiție, nu printr-o singură conversație sau o anumită regulă.

Obiectivul este să îi ajutăm să devină copii și adolescenți care pot spune: „Nu pot controla întotdeauna ceea ce simt, dar pot învăța să aleg ce fac mai departe.” Aceasta este una dintre cele mai importante forme de autonomie pe care le putem construi în copilărie și adolescență.

 

Referințe științifice:

Espenes et al. (2025) – PubMed
Edler & Valentino (2024) – PubMed
De Raeymaecker & Dhar (2022) – PubMed
Garcia et al. (2024) – PubMed