Stigmatul se naște din frică și ignoranță
O rădăcină comună pentru două stigme diferite
Stigmatul nu este o reacție irațională izolată. Este, din perspectivă evolutivă, un mecanism de protecție, o modalitate prin care grupurile sociale au încercat să se ferească de pericole percepute, fie ele boli infecțioase, comportamente deviante sau valori conflictuale. Problema apare când acest mecanism se activează pe baza fricii și a dezinformării, nu a realității.
Un studiu publicat în 2025 în Psychiatry Investigation, realizat pe 1.500 de adulți, a comparat pentru prima dată mecanismele care generează stigmatul față de tulburările mintale cu cele care au generat stigmatul față de COVID-19. Concluzia este surprinzătoare prin simplitatea ei: cele două stigme funcționează la fel. Și se combat la fel.
Ce crește stigmatul, ce îl reduce
Datele sunt clare. În cazul COVID-19, stigmatul era semnificativ mai ridicat la persoanele cu frică mare de infectare și cunoștințe limitate despre boală. Cei care trecuseră deja prin infecție aveau scoruri de stigmat semnificativ mai scăzute față de cei care nu o contractaseră — 6,4 față de 7,0 pe scala utilizată.
Același tipar apare pentru tulburările mintale. Participanții cu cunoștințe mai bune despre tratamentele psihiatrice manifestau o predispoziție la stigmat mai redusă. Iar cei care avuseseră contact direct cu o persoană suferind de o tulburare mintală, fie că era un prieten, o rudă sau un pacient, aveau scoruri de stigmat semnificativ mai scăzute decât cei fără această experiență: 23,6 față de 24,9.
Concluzia cercetătorilor este directă: stigmatul provine din ignoranță și se hrănește cu frică. Cunoașterea și experiența directă îl reduc.
Personalitatea contează, dar nu cum ne-am aștepta
Studiul a identificat și câteva trăsături de personalitate asociate cu niveluri mai ridicate de stigmat. Nevrotismul, caracterizat prin anxietate, instabilitate emoțională și tendința spre îngrijorare, era corelat pozitiv cu stigmatul atât față de COVID-19, cât și față de tulburările mintale. Persoanele cu nevrotism ridicat tind să perceapă mai intens amenințările și să mențină o distanță socială mai mare față de cei considerați „diferiți” sau „periculoși”.
Conștiinciozitatea, atenția la detalii, rigoarea, tendința spre auto-reglare, era asociată cu stigmat mai ridicat față de tulburările mintale. Cercetătorii sugerează că acest lucru s-ar putea lega de o corelație documentată între conștiinciozitate și autoritarismul de dreapta, care la rândul său prezice atitudini negative față de persoanele cu tulburări psihice.
Un alt factor relevant este vârsta: persoanele mai în vârstă manifestau stigmat mai ridicat în ambele cazuri, posibil din cauza unei capacități reduse de a suprima asocierile biasate activate automat, dar și a unei expuneri mai limitate la informații corecte despre sănătatea mintală.
Ce funcționează cu adevărat împotriva stigmei
Studiul confirmă o ierarhie clară a intervențiilor anti-stigmat. Contactul direct cu persoane afectate s-a dovedit cea mai eficientă strategie pe termen scurt, mai eficientă decât programele educaționale singure sau campaniile de informare oficiale. Experiența trăită schimbă atitudinile mai profund decât informația intelectuală.
Aceasta nu înseamnă că educația nu contează. Dimpotrivă, informațiile corecte reduc frica, iar frica redusă diminuează stigmatul. Combinația dintre cunoaștere și contact direct pare să fie formula optimă.
Implicațiile sunt concrete: campaniile de sănătate publică ar trebui să includă sistematic mărturii ale persoanelor care au trecut prin respectiva experiență, nu doar statistici și explicații clinice. Iar programele anti-stigmat din școli, locuri de muncă și instituții medicale ar trebui să creeze oportunități reale de interacțiune, nu doar de informare.
Lecția pandemiei, pe care nu am învățat-o
COVID-19 a fost, în acest sens, un experiment social involuntar. Milioane de oameni au trăit pe propria piele ce înseamnă să fii stigmatizat pentru o boală, să fii evitat, judecat, exclus. Iar cei care au trecut prin infecție au dezvoltat, în medie, mai puțină stigmă față de ceilalți bolnavi.
Este exact mecanismul pe care psihiatria îl cunoaște de decenii în cazul tulburărilor mintale: cine a trăit sau a văzut de aproape suferința, judecă mai puțin. Stigmatul, în fond, este distanța dintre noi și ceea ce nu înțelegem. Iar distanța se reduce nu prin legi sau campanii, ci prin apropierea reală de celălalt.